De ce au inventat oamenii agricultura? Pentru că le place să posede lucruri

Decenii la rând, oamenii de știință au crezut că strămoșii noștri au început să practice agricultura acum 12000 de ani pur și simplu pentru că au considerat-o o modalitate mai eficientă de a-și procura hrana. Dar un volum tot mai mare de cercetări sugerează că lucrurile nu au stat deloc așa.

Știm că primii fermieri au fost mai mici de statură și în general mai sensibili la boli decât vânătorii-culegători, spune Samuel Bowles1, directorul Programului de Cercetări Comportamentale de la Institutul Santa Fe din New Mexico2, referindu-se la cercetări arheologice recente.

Studiile lui Bowles au relevat faptul că primii agricultori consumau mai multe calorii cultivând și recoltând hrana decât vânătorii-culegători, deci cel puțin inițial, cultivarea, creșterea și recoltarea hranei nu au reprezentat o revoluție a eficienței. Dacă pui lucrurile în balanță, n-a fost chiar un chilipir de la început, spune Bowles.

Atunci de ce au pornit pe acest drum? Bowles își expune teoria într-un nou studiu în jurnalul Proceedings of the National Academy of Sciences. Motivele sunt complexe și în general au legătură cu conceptul de proprietate privată.

Gândiți-vă la acești primi agricultori ca la un soi de comunități suburbane preistorice. Primii agricultori au apărut în diverse locații din America de Sud și Asia. Conform lui Bowles aceștia trăiau deja în mici așezări rurale și aveau ca proprietate spațiul de locuit și diverse obiecte de uz: obiecte de podoabă, ambarcațiuni, arme și unelte (printre care și unelte de pescuit).

În acest punct al istoriei încă trăiau un stil de viață specific vânătorilor-culegători însă nu erau nevoiți să se aventureze prea departe pentru a obține hrană pentru că își aleseseră locuri propice pentru așezări în zone cu hrană abundentă. Spre exemplu un astfel de grup, aflat undeva pe teritoriul Irakului modern, trăia în apropierea unei rute folosite de gazele în migrația lor. În timpul sezonului migrațiilor, accesul la o cantitate mai mare de vânat decât cea necesară pe termen scurt era foarte facilă. În plus cantitatea de hrană vegetală recoltată din plantele sălbatice era și ea în surplus. Astfel, diverse locuințe au început să aibă și încăperi speciale pentru depozitarea acestui surplus, așa-zisele cămări sau grânare.

Comunitățile acestea au înțeles importanța deținerii de resurse pentru o folosire ulterioară: recunoșteau deja drepturile de proprietate privată, spune Bowles.

Aceasta a fost o evoluție social-culturală importantă față de culturile nomade care nu cunosc ideea de proprietate individuală. Chiar și în prezent, în comunitățile de vânători-culegători, toate resursele sunt împărțite între toți membrii comunității.

Se pare totuși că perioada de înflorire și prosperitate nu a fost de durată pentru așezările preistorice în discuție. În anumite locuri au intervenit schimbări climatice nefavorabile. În altele, vânatul s-a împuținat, animalele schimbându-și rutele de migrație.

Acesta a fost momentul în care, conform lui Bowles, aceste comunități s-au aflat în fața unei alegeri istorice: puteau fie să se întoarcă la un stil de viață nomad, fie să rămână pe loc, în așezările pe care le construiseră și să își folosească cunoștințele acumulate pentru a cultiva semințele plantelor necesare, care dintr-un motiv sau altul deveniseră din ce în ce mai rare în acel areal, și să ia în considerare posibilitatea de a domestici vânatul, de asemenea tot mai rar.

Astfel că au rămas pe loc. Iar în timp, aceste comunități au crescut. De ce? Pentru că populațiile sedentare au un avantaj major față de cele nomade când vine vorba de evoluția demografică: e mult mai ușor să crești copii atunci când nu ești permanent în mișcare.

Cu alte cuvinte, părerea lui Bowles este că aceste culturi timpurii care au recunoscut valoarea proprietății private au oferit oamenilor posibilitatea de a se așeza, a prinde rădăcini și a inventa și dezvolta agricultura ca mijloc de obținere a hranei, transformând conceptul de casă-adăpost temporar în acasă.

Bineînțeles, Bowles admite că aceasta este o teorie confirmată doar de dovezi arheologice, care de multe ori, mai ales pentru perioade atât de îndepărtate, lasă mult loc supozițiilor și interpretărilor. Pentru a o testa, împreună cu matematicianul Jung-Kyoo Choi, au realizat un model care simulează din punct de vedere social și al mediului înconjurător, condițiile de viață ale comunităților preistorice3, iar această simulare la randul ei a confirmat teoria lui Bowles: agricultura a evoluat numai în grupurile care au recunoscut drepturile de proprietate privată. Ba chiar mai mult decât atât, a arătat că la contactul agriculturii cu înțelegerea și recunoașterea proprietății private, cele două concepte s-au susținut reciproc, fapt care a dus, în timp, la răspândirea lor în întreagă lume.

Conform lui Ian Kuijt, antropolog specializat în originea agriculturii la Universitatea Nôtre Dame, teoria lui Bowles oferă o explicație mai nuanțată, care se raportează direct, atât la realitățile culturale, cât și la cele tehnologice și de mediu în care au trăit acei primi agricultori. Dar, spune acesta, adevărata provocare acum este să ne dăm seamă cine deținea proprietatea pe atunci și cum era administrată. Era deținută individual? Era proprietate de familie? Era proprietate comunitară?