Analogia mușcăturii de țânțar

Economiștii pieței libere se plâng deseori de dificultatea pe care o au în a-și transmite ideile publicului larg. De ce? Deoarece indicația economiei de piață îmbracă deseori forma: Guvernul ar trebui să lase lucrurile în pace. Încercând să rezolve problemele nu va face decât să le agraveze. Cum va putea să vândă cineva asemenea idei contra-intuitive?

Eu cred că am găsit o soluție pentru a ține piept „intuitițiilor contra-intuitive”. Spune pur și simplu că multe probleme sociale sunt precum mușcăturile de țânțar.

Când un copil e mușcat de țânțar, orice adult i-ar da același sfat: Nu te scărpina! Dacă pui mâna o să te doară și mai rău. Răspunsul obișnuit al copilului e: Dar mă mănâncă! Iar răspunsul adultului: Sigur că te mănâncă. Acum că te-a mușcat țânțarul, mâncarimea e cel mai bun lucru la care te poți aștepta. Nu da vina pe mine, eu sunt doar mesagerul.

Analogia mușcăturii de țânțar nu e doar o pledoarie ușor de înțeles a pentru soluțiile non-intervenționiste. Analogia răspunde pe loc și obiecției „dacă ideile tale sunt așa de bune, de ce sunt ele nepopulare?”.

Serios vorbind, nimeni nu poate nega că scărpinarea mușcăturilor de țânțari le agravează. Însă aproape toți copiii – și unii adulți – continuă să se scarpine. De ce? Deoarece, așa cum ar fi spus Bastiat, „binele e aparent ochilor”, pe când „răul se dezvăluie doar ochiului minții”. Pentru a nu te scărpina, trebuie să-ți aduci mereu aminte că instinctele tale sunt greșite. Fără vorbărie goală. Raritatea politicilor non-intervenționiste nu e cu nimic mai stranie decât raritatea menținerii mușcăturilor de țânțar nescărpinate.

Fără drept de tăgadă, între mușcăturile de țânțar și relele sociale e o distincție fundamentală: oamenii au un incitativ foarte puternic de a nu se scărpina, însă niciun stimulent pentru a-și ține în frâu impulsul de a vota pentru orice pare că sună bine. În defintiv, dacă o persoană se concentrează asupra costurilor pe termen lung ale scăpinării mușcăturii de țânțar, poate dobândi în mod individual beneficiile. Dacă, prin comparație, o persoană se concentrează asupra costurilor pe termen lung ale soluțiilor guvernamentale, nimic nu se schimbă. Ia de-aci democrație. În ciuda geniului său, Bastiat a avut de suferit, la fel ca oricare alt cetățean al Franței, de pe urma politicilor gândite pe termen scurt.

Analogia mușcăturii de țânțar ne învață două lecții: una încurajatoare, alta deprimantă.

Lecția încurajatoare: Există o soluție mai bună. Soluțiile contra-productive sunt binecunoscute. Adulții se scarpină de mușcături, iar cetățenii votează agravând situația.

Lecția deprimantă: E improbabil ca soluția mai bună să fie adoptată. Mulți adulți continuă să se scarpine chiar dacă suportă costurile în mod individual. Care sunt șansele ca adulții să nu mai voteze pentru a schimba situațiile rele în situații catastrofale, având în vedere că pot greși pe gratis?