Nevoia de specialiști și nevoia de perspectivă
Mult înainte de apariția internetului, o definiție satirică rămasă anonimă a făcut înconjurul planetei: ”specialistul – acea persoană care știe foarte multe despre foarte puține și care continuă să se perfecționeze până ajunge să cunoască aproape totul despre aproape nimic”.
Mai sintetic și încă și mai malițios, medicul și gânditorul germano-american Martin H. Fischer spunea, prin anii 1940, că ”specialistul este un om care se teme de celelalte subiecte”.
Sigur, aceste ironii conțin un sâmbure de adevăr, iar noi putem vedea și azi oameni refugiați sau naufragiați într-o specialitate în afara căreia nu prea pot funcționa. Dar poate că nici nu trebuie. Specializarea, așa cum o percepem azi, este o consecință a evoluției societății umane, una direct proporțională cu gradul de complexitate al acesteia. Agricultorul generic primitiv a dat morarul, brutarul și, ulterior, patiserul - spre exemplu.
Dacă ne străduim, putem fi (și uneori chiar suntem) și noi morari, brutari sau patiseri. Fierari, tâmplari, electroniști, văcari, fotografi, instalatori, contabili și așa mai departe. Dar de ce să ne străduim când avem specialiști? Acesta este, la o adică, însuși motivul pentru care ei există: să simplifice viața comunității, răspunzând nevoilor acesteia. Este și calea cea mai eficientă – pregătirea fiecărui membru al unei societăți în fiecare specialitate este, de peste un secol, de-a dreptul imposibilă.
Nu toți putem fi chirurgi,, fizicieni atomiști sau informaticieni – puțini avem chemarea, ”mâna” sau puterea de înțelegere necesare. Specializarea științifică a atins, numai ea, un grad de complexitate fără precedent în istoria civilizației umane. Ceea ce, în principiu, e bine. Numai că odată cu numărul disciplinelor distincte crește și numărul specialiștilor care trebuie formați, implicit costul pregătirii acestora. Cum nu toți specialiștii aduc beneficii directe, palpabile, nevoia pregătirii lor tinde să fie pusă la îndoială.
Indiferent că este vorba de specializări inferioare (zețari, lăcătuși) sau superioare (astrofizicieni, microbiologi), societatea de azi privește cu scepticism cheltuielile care nu aduc foloase cât mai imediate sau măcar concrete, mai ales în perioade de criză. O idee apărută în alte țări, dar îmbrățișată și de România, este de ”adaptare” a sistemului de învățământ la des-invocata ”cerere a pieței”. Strict pe hârtie, raționamentul este corect, numai că în practică el a însemnat reducerea sau dispariția școlilor profesionale, respectiv reducerea numărului de discipline și de locuri în universități.
SUA și alte state occidentale se văd astăzi nevoite fie să importe ”creiere” și mână de lucru specializate, fie să-și externalizeze producția în țări mai sărace, dar care au continuat să le pregătească pe amândouă. Globalizarea, chiar dacă tradusă în multe țări prin dispariția unor întregi domenii de activitate, nu înseamnă și evaporarea nevoii de specialiști; ei pot funcționa indiferent de granițe, care oricum tind să se dizolve.
Știm că, de obicei, noțiunea de specializare nu prea este asociată cu cea de perspectivă. Specialistul a rămas cu aceeași imagine caricaturală a ”ciudatului cu ochelari da cal”, care nu știe altceva decât ”felia lui”. Nu mai e de mult așa. Un domeniu e o parte a întregului; cu cât mai multe, cu atât mai bine. Foarte multe specializări de astăzi sunt interdisciplinare prin definiție, iar cea mai mare parte a specialiștilor au descoperit de ceva vreme nevoia de detașare. Și un adevăr foarte simplu. Nu poți vedea tabloul cât timp faci parte din el.